La capatul liniei, in fundul sacului, in golul absolut e un moment de liniste si de uitare. Atunci cand ura se opreste, lacrimile se intrerup la jumatatea drumului catre barbie, visele nu mai sunt si nici nu au fost, iar inima nu mai pompeaza sange. E liniste absoluta, nu sunt ganduri, nu e rau nu e nici bine, nu e nimic. Si urmeaza momentul 2:50 al piesei de mai jos, fuori dal mondo, trezirea zbuciumata si ascutita, cu furnicaturi in palme cu un nod marinaresc in gat, cu un urlet acut, puternic inabusit deodata in inertia zilei de maine.
Mai stii cum era acasa ? Ma intreb mereu de ce imi e atat de dor. De unde am plecat, pot sa revin, pot sa-mi induc stari asemantoare, chiar daca sunt prafuite cu alte ganduri, chiar daca sunt departate, au cateva puncte tangentiale. Insa acasa nu pot sa revin si nu mai exista de atata timp. Ceea ce voi aveti, mie imi lipseste. Aici ma jucam cu sor'mea, aici stateam cu totii, pe covorul asta desenam cu creta. Va puteti intoarce oricand si sunt tot acolo. Ma intorc cu altii la acasa al lor si le simt trecutul si surad aducerii aminte o data cu ei, de parca as fi fost acolo, pentru ca imi place, pentru ca amintirile innobileaza si binele si raul. As vrea acum, pocnind din degete sa se transforme masa si peretele albastru din fata mea, intr-un fum si sa bajbai prin eter cautand un punct de reper. Sa intind o mana si sa dispara urmele, sa fie mica, grasuta si plina de cerneala. Sa ating lemnul zgariat si sa intrezaresc colturile biroului meu, din fata ferestrei. Sa am un caiet in fata, cu niste probleme de matematica imposibil de rezolvat. Sa-mi para o vesnicie timpul pana le rezolv, sa se dilate ca atunci. Seara sa fie departe, cum imi pare saptamana viitoare acum. Sa ma clatin cu biroul si sa scartaie ca un oftat de batran care ii ingaduie nepoatei sa se joace cu el. Sa ma uit pe fereastra si sa invidiez ciorile care au lumea lor libera pe antenele parabolice. Sa creez povesti in peticele de lumina din blocul din fata. Sa gresesc voit problemele, doar ca sa le termin. Sa aud vocea Anei jucandu-se cu Linda, asteptand sa termin o data, ca sa mergem cu totii la plimbare. Eterna, nelipsita si incantatoarea plimbare. Sa nu-mi lipseasca nimic intre ei. Mama si tata. Parinti care nu cearta, parinti pe care si i-ar fi dorit orice copil. Parinti care-ti spun povesti si te inteleg, pentru ca nu au uitat sa fie copii. Paharul de inghetata mai inalt decat mine, pe care nu-l pot termina. Glumele irezistibile ale lui tata, povestile uimitoare ale mamei, intrebarile Anei si latratul cainelui. Mirosul de tei din Drumul Taberei. Bucuria pregatirilor excursiei de maine. Prognosticul lui tata privind vremea. Fericirea trezirii in toiul noptii, inlaturand somnul. Frigul de la 4 dimineata, linistea si latratul cainilor comunitari, orbecaind prin intuneric. Saltelele de sub noi, in dacia rosie. Noi toti, rebeli, impotriva cursului firesc al lucrurilor. Noi mai speciali decat vecinii care dorm si nu stiu ce bucurosi suntem. Singura mama din lume, cele mai bune si traznite sandviciuri, care rad cu ochi maslinii si guri strengaresti de ardei gras. Atotputernicul si inteleptul tata, care conduce regal, tragand din tigara, sursa puterilor lui in mintea mea. Povestile si jocurile noastre, tovarasele calatoriei. Podul lui Saligny, Dunarea si marea ! O ruda indepartata si atat de frumoasa. Contactul cu asfaltul din parcarea de la Navodari, cand voiam sa o rupem la fuga direct in mare. Instalarea cortului albastru, cea mai lenta activitate din lume. Il inconjuram ca paparudele, plesnind de nerabdare sa facem o baie. Prelata, umbrela Camel si la apaaa ! Soare de aur si zile de bronz. Glume, jocuri, povesti si dor de casa. Din nou noi toti, o echipa impotriva tuturor. Fuga din Navodari. Lungul drum. Carless Whisper la apusul soarelui. Melancolia placuta.
Un vartej de amintiri, colacul de salvare la care ma intorc, cand nu mai e nimeni langa mine. Toate se invalmasesc in mintea mea si ma vad copil intr-o dacie rosie, masina timpului, masina viselor, mereu pe drum, ma vad razand, ma vad asteptand sa ajung din nou...acasa.
Sunt doar opriri intr-o calatorie. Aici stationezi mai putin decat crezi ca vei sta, mai putin decat iti aduci aminte si totusi raman elementare in viata ta. Sunt niste puncte, niste coordonate ale vietii tale. Inainte si dupa ele exista viata ta, te raportezi la ele. Nu sunt mereu evidente ca majoratul. Pot fi chiar absurde pentru altii si atunci le tii pentru tine. Inainte sa vad o papadie nu credeam in perfectiune. Dupa ce am vazut papadia, i-am simtit mirosul crud am stiut ca exista o perfectiune pentru fiecare , una individuala. Atunci am incetat sa fiu si am ramas o secunda in eter, purtata de un puf, in rotocoale spre un nor cu urechi de cocker. Aceea era perfectiunea pentru mine. A trecut. Am trecut de si prin papadie spre o femeie copil. Mai departe mereu. Saniuta de pe balcon, schiurile lui tata. Puncte de reper in F17. Le vedeam de jos, din fata blocului, le vedeam inainte sa ajung, le vedeam in minte. Schiurile tatalui meu erau acasa. Erau ca un far, reperele mele, printre primele porturi. Primele sunt cele mai clare, chiar daca sunt galbene, ca o fotografie sepia. Le stiu si le voi stii mereu. Mai departe mereu. Camin. Glume, tupeu, baieti barbati si o admiratie continua pentru experienta. Un balcon plutitor deaspura Bucurestiului. O eterna visare printre oameni maturi, puternici care imi ingaduie sa invat de la ei si un el invaluit in tot ce credeam ca e perfect, fara sa-i vad adevarata perfectiune. Un el iubitor, ingaduitor si aparent dur si indiferent. N-am uitat cum se transforma noaptea luminile magazinului Obor peste Lacul Tei. Libertate, maturitate si putere de decizie absoluta, credeam eu, atat de necesara mie. Mai departe mereu. Un cartier infricosator, departat, saracacios si foarte acasa. Cartierul Titan. Noi doi si o viata frumoasa, calma. Lungi plimbari, acelasi drum de care credeam ca m-am plictisit si mi-e dor. E locul meu. Aici am baut, aici am ras, aici l-am cunoscut cel mai bine, aici sunt cei mai buni prieteni, aici am plans cand am plecat. Aici am vrut sa ma intorc, aici o sa ajung iar. Pentru ca pentru mine Titan nu e Titan pentru voi. Pentru mine in Titan am devenit eu. Acasa iar. Cartierul meu pustiit de schiurile lui tata. Un alt unghi spre aceeasi vedere din fata blocului. Nu mai e la fel. Totul e mai mic. Doar copacii au mai crescut. B.01.HUN nu mai e in parcare si am impresia ca trebuie sa vina in orice clipa. Parcarea aceea a avut mereu o Dacie rosie. O apropiere care nu-si avea locul, voiam sa tip cu toata puterea si voiam sa-mi aud glasul de copil strigand "Mamaaaaa!" si ea trebuie, trebuie sa apara la geam. Trebuie sa fie suparata ca m-am murdarit. Si in stanga mea trebuie sa fie sor'mea incredibil de curata, triumfatoare, desi ne-am jucat in acelasi loc. Pe geamul biroului lui tata trebuie sa iasa rotocoale de fum, balauri, vise, intelepciune si Vangelis. Si nu e asa, nu mai e asa. Si din nou un prezent, pe care probabil nu-l apreciez si nu stiu cat va dura. Un port cu sedere scurta sau lunga. Un port in care imi voi lasa ADN-ul si de care-mi va fi dor.
"Din suferinta se naste creatia" pentru ca suferinta are nevoie sa se reverse, sa se descarce, in cateva randuri, suferinta vrea sa treaca. Bucuria nu simte nevoia sa dispara, nu vrea sa se oglindeasca, descarcandu-se in cuvinte. E bine ca e si atat.
