Azi si maine, rau si bine si uitarea

in cea mai sumbra forma a vietii constientizezi singuratatea. Singuratate absoluta pe care o resimti in gat, in tample si in suflet pentru ca iti e mila de tine. Te gandesti ca esti singur si te agati de un om. Un om ca oricare altul, mai mult ca oricare altul. Speri. Traiesti in palma lui, pe tampla lui, atarnat de un fir de par. Fir de par care pare atat de rezistent cand radeti impreuna si atat de subtire cand scrii si el doarme cu spatele la tine. Nu stie. Nimic. Viseaza si crede in nevinovatia lui. De asta nu il poti acuza. El crede in nevinovatia lui, tu crezi in a ta. Cine poate spune unde e dreptatea ? Unde e dreptatea ? Va spun eu. Nu e. Tinde doar. Totul tinde. Nu ajunge. Tinde. Cu cata importanta te agati sa demonstrezi ca tinde la tine, se inclina spre tine dreptatea. De parca ai realiza ceva, de parca ar fi bine daca i-ai demonstra-o. Stim ca nu ar schimba nimic. In cel mai bun caz azi 17 aprilie 2010 tu ai avut dreptate. Dar ai avut. Maine nu vei mai avea nici pentru cel caruia te chinui sa i-o demonstrezi si nici macar pentru tine, pentru ca uiti si te influenteaza un zambet, o impacare, o intentie, o vorba calda si iar uiti tot, toate argumentele. Vorba calda a impacarii te convinge ca merita sa te impaci, in schimb treci peste vorba cruda a jignirii care te indeamna la tot ce e mai rau, te roaga sa mori, sau sa te intorci la origini. De ce maine, ii voi raspunde ? De ce maine ma voi impaca ? De ce maine voi crede bunul din el ? De ce maine voi uita raul din el ? De ce tindem sa credem doar ce e bun ? As vrea sa primesc un raspuns inainte de fatidicul maine.