Nu mai stie cand a inceput si cum era fara. ploaie. simte cum se micsoreaza, apa salcie si rea nu se scurge ci urca serpuitoare spre genunchii lui, lent...tacit...incet...sigura de raul pe care-l va face si de inevitabila prabusire a lui. Ii zambeste aproape matern sugerandu-i in fiecare ungher sa cedeze o data pentru totdeauna. Din cand in cand un vant puternic sparge cate un perete al apartamentului. De fiecare data o lumina alba, orbitoare invadeaza chipul lui uscat, cu riduri devenite albii de rauri minuscule care se scurg udand tot ce a mai ramas din el. Perdelele balconului arunca gramezi de apa in casa, ploaia face cascade pe ele, iar casa geme, trosnind.
Sufletul inoata in spatele lui, fiindcă trupul sau a devenit casa ploii si nu mai incape in el. Picioarele se descompun inauntru, raman din ce in ce mai subtiri, algele verzi se misca inainte si inapoi in jurul lor, incet, lent si se ridica la suprafata apei. Cu fiecare pas e mai mic, cade mai jos, apa il bea cu inghitituri mari, galgaind.
La usa balconului, singura ramasa in picioare in lume, e atarnat un calendar uscat. Uscat ?
Intai incepe incet. Un huruit puternic, dar departe, ca un tunet. Vibratiile sunt din ce in ce mai puternice, iar lumina se aproprie. Vrea sa puna mana pe calendar. Iar? Zgomotul e mai puternic, da cu pumnul in pereti, bubuie. Apa rade. Vantul darama usa balconului, si-i jupoaie dintr-o data spinarea arcuita, de pisica infometata. Se prabuseste pe podeaua rece din apa, valurile se opresc, nu mai bate vantul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu